„Sunt tânăr, doamnă, lucruri am aşezat destul ca să pricep căderea din somn spre echilibru şi bulgări de lumină dac-aş mânca, sătul nu m-aş încape încă în pielea mea de tigru!” (Mircea Dinescu)
Florian Pittiş a venit pe lume la 4 octombrie 1943, în Bucureşti. Porecla de „Moţu” a primit-o de la bunica din partea tatălui, pentru că era primul nepot şi cel mai alintat. Familia lui era îndrăgostită de artă, muzică şi literatură, lucruri transmise celui ce a devenit pentru toată lumea artistul, actorul, regizorul, muzicianul, realizatorul de emisiuni radiofonice - Moţu. Nicolae Pitiş, tatăl său, a fost cel ce a "ţinut" genealogia familiei. Primul Pitiş despre care a aflat a fost preotul Bonifachie Pitiş din Scheii Braşovului - un stră-străbunic al lui Moţu. Atestat istoric este faptul că în grădina stră-străbunicului său, Anton Pann i-a dat lui Andrei Mureşanu muzica pentru "Deşteaptă-te, române!". Numele de Pittiş cu doi „t” se trage dintr-o greşeală a jandarmului responsabil cu actul de naştere al lui Florian, greşeala însă nu a fost remediată.
Florian Pittiş povesteşte deschis într-un interviu acordat în anul 2007 pentru „Formula As”, despre părinţii săi:
„Tatăl meu, Nicolae Pitiş, a fost comandor aviator - şef de scoală de pilotaj, comandant de escadrilă. A schimbat garda la palat, a luat masa cu regele - de fapt cu amândoi. Si cu... Carol al II-lea, şi cu Mihai. A ieşit la pensie la 41 de ani, în 1941, la două săptămâni după începerea celui de al II-lea război mondial (ştiut fiind că atunci din aviaţie se ieşea la 40 de ani). A apucat aviaţia fără paraşută, a apucat şi perioada când coborau avioanele pe lângă gări - într-o activitate de recunoaştere. A participat şi la întrecerile gen "trecu cu avionul pe sub podul de la Cernavodă". Şi aşa mai departe... Mama mea, Ana, a fost casnică, apoi a avut un atelier de croitorie până în 1953. Mai târziu, pentru că nu prea veneau bani în casă, s-a angajat secretară la o scoală... Toţi ai mei erau îndrăgostiţi de artă, de muzică, de literatură. Un amănunt... amuzant: tatăl meu a fost cel ce a adus în ţară partitura cântecului "Ramona". Mama mea ar fi vrut să se facă actriţă, semăna cu Danielle Darrieux... Dar n-au lăsat-o părinţii să urmeze Conservatorul. A suferit teribil din cauza acestei "ratări"... Poate de-aceea m-a "aruncat" pe scenă, când aveam vreo... 4 ani. Da, da, am apărut pe scenă în spectacolul "Congresul puştilor" de Saşa Georgescu şi I. Avian. Partenerii mei au fost, ţin minte, Flavia Buref, Alexandru Lulescu, Ileana Cotrubaş. Eu jucam rolul "Ciuculeţ". Asta se întâmpla în 1947. Rolul meu era de fapt un monolog, în care povesteam că aveam un câine bolnav şi prietenii mei nu veneau să-l vadă. Eram supărat foc, dădeam din picior şi oftam de zor...”.
După primul său rol, „Ciuculeţ”, jucat când avea 4 ani, a învăţat să citească. Mai întâi a citit toate cărţile de teatru din casă, apoi pe cele din biblioteca scolii. Era fascinat de piesele de teatru, părându-i-se uimitor că numele personajelor erau scrise cu majuscule. În şcoala primară a văzut de 23 de ori piesa de teatru „O scrisoare pierdută”, regizată de Sică Alexandrescu, aşa încât, ceva mai târziu, când avea 14 ani, a montat chiar el actul III din piesă, jucând rolul „Cetăţeanului turmentat”.
Moţu a urmat cursurile Liceului "Gheorghe Lazăr" din Bucureşti. În 1958, a făcut figuraţie în spectacolul "Omul cu mârţoaga", la Teatrul Naţional. Apoi îşi încearcă norocul la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC). Prima oară este declarat respins, datorită unui "R" prea puternic. De aceea, timp de un an a luat lecţii de dicţie. După un an îşi împlineşte visul, intrând la clasa actorului Radu Beligan. Pentru a fi aproape de scenă, se angajează la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra ca electrician - a lucrat cu „reflectorul de urmărire” şi a văzut toate spectacolele, seară de seară. Tot la Bulandra vede, în regia lui Liviu Ciulei, spectacolele "Cum vă place" (în care va şi debuta mai târziu, în rolul pajului) de 236 de ori şi „Sfânta Ioana” de 128 de ori.
Despre şansa lui de a juca în „Cum vă place”, Moţu povesteşte: „Norocul meu s-a numit şi se numeşte Liviu Ciulei. D-l Ciulei mi-a propus, într-o seară, când am înlocuit un actor "indispensabil" - uite, ţin minte pe dinafară cuvintele lui: "Vrei să joci în "Cum vă place"?". Toată viaţa am să-l ţin minte cum stătea acolo, la el în cabină (el juca, în spectacolul acela antologic, rolul lui Jacques Melancolicul). Fuma liniştit, în răgazul dintre două spectacole şi, zâmbind, mi-a pus această întrebare care, într-un fel extraordinar, mi-a marcat viaţa... Apoi, ca director, m-a şi angajat... Prima mea replică rostită pe scena Bulandrei în calitate de actor angajat a fost: "Vă rog să-mi daţi o clipă ascultare"...”
Prima piesă de teatru regizată de Florian Pittiş în 1980 a fost „Cum se numeau cei patru Beatles?”. Au urmat apoi ani întregi de joc şi joacă - actor şi regizor.
Roluri în teatru:
* Lucius – Iulius Cezar, de William Shakespeare, regia Andrei Şerban, 1968
* Fleance – Macbeth, de William Shakespeare, regia Liviu Ciulei, 1968
* Aurel – Sfârşitul pământului, de Victor Eftimiu, regia Zoe Anghel-Stanca, 1968
* Băiatul – Transplantarea inimii necunoscute, de Alexandru Mirodan, regia Moni Ghelerter, 1969
* Camille – Puricele în ureche, de Georges Feydeau, regia Emil Mandric, 1969
* Collin Talbo – Harfa de iarbă, de Truman Capote, regia Crin Teodorescu, 1970
* Jeremy – Iubire pentru iubire, de William Congreve, regia Emil Mandric, 1970
* Licheaua – Aceşti nebuni făţarnici, de Teodor Mazilu, regia Emil Mandric, 1970
* Arlechino – Mincinosul, de Carlo Goldoni, regia Sanda Manu, 1971
* Valentin – Valentin şi Valentina, de Mihail Roşcin, regia Adrian Georgescu, 1972
* Feste – A 12-a noapte, de William Shakespeare; regia Liviu Culei, 1973
* Alencon – Elisabeta I, de Paul Foster, regia Liviu Ciulei, 1974
* Alioska – Azilul de noapte, de Maxim Gorki, regia Liviu Ciulei, 1975
* Traian – Titanic Vals, de Tudor Muşatescu, regia Toma Caragiu, 1975
* Edmund – Lungul drum al zilei către noapte, de Eugene O’Neill, regia Liviu Ciulei, 1976
* Radu cel Frumos – Răceala, de Marin Sorescu, regia Dan Micu, 1977
* Piotr – Mici burghezi, de Maxim Gorki, regia Ioan Taub, 1978
* Ariel – Furtuna, de William Shakespeare, regia Liviu Ciulei, 1978
* Mihai – Scoica de lemn, de Fănuş Neagu, regia Dan Nasta, 1979 (Teatrul Nottara)
* Leonard Brazil – Cum se numeau cei 4 Beatles, de Stephen Poliakoff, regia Florian Pittiş, 1980
* Patriciu – Anchetă asupra unui tânăr care nu a făcut nimic, de Adrian Dohotaru, regia Petre Popescu, 1980
* Regele Ludovic cel Mare – Cabala bigoţilor, de Mihail Bulgakov, regia Alexandru Tocilescu, 1982
* Domnul Loyal – Tartuffe, de Moliere, regia Alexandru Tocilescu, 1982
* Olcica – Rezervaţia de pelicani, de D.R. Popescu, regia Valeriu Moisescu, 1983
* Laertes – Hamlet, de William Shakespeare, regia Alexandru Tocilescu, 1985
* El însuşi – Cântec despre mine însumi, de Walt Whitman, regia Florian Pittiş, 1985
* Teodoro – Câinele grădinarului, de Lope de Vega, regia Florian Pittiş, 1988
* Philinte – Mizantropul, de Moliere, regia Valeriu Moisescu, 1989
* Dr. Frank Bryant – Meditaţiile Ritei, de Keith Waterhouse şi Willis Hall, regia Florian Pittiş, 1989
* Mortimer Brewster – Arsenic şi dantelă veche, de Joseph Kesserling, regia Grigore Gonţa, 1991
* Sonnenstich – Deşteptarea primăverii, de Frank Wedekind, regia Liviu Ciulei, 1991
* Tiresias – Antigona, de Sofocle, regia Alexandru Tocilescu, 1993
* Jack – Totul în grădină, de Eduard Albee, regia Tudor Mărăscu, 1997
Ca regizor:
* Faţă în faţă cu lumea (spectacol în colaborare cu Mircea Vintilă), 1979
* Cum se numeau cei 4 Beatles, de Stephen Poliakoff (traducerea Florian Pittiş), 1980
* Poezia muzicii tinere – spectacol de muzică şi poezie, 1981
* Cântec despre mine însumi (Song of Myself) – spectacol de muzică şi poezie pe versurile lui Walt Whitman, 1985
* Câinele grădinarului, de Lope de Vega, 1988
* Meditaţiile Ritei, de Willy Russel, 1989
* Black and White, de Keith Waterhouse şi Willis Hall, (traducerea şi adaptarea Florian Pittiş), 1997
La Spectacolul „Cântec despre mine însumi”, nu a făcut doar regia ci şi adaptarea scenică, decor şi interpretare. În „Câinele grădinarului”, după piesa lui Lope de Vega, a distribuit-o pe Emilia Popescu, studentă pe atunci la teatru. Emilia a mai jucat şi în „Meditaţiile Ritei”, o piesa regizată tot de el.
În Ediţia de colecţie a „Jurnalului Naţional”, din 13 august 2007, dedicată lui Florian Pittiş, câţiva prieteni şi artişti vorbesc despre rolurile jucate în teatru de acesta.
„Alexandru Tocilescu, regizorul care l-a distribuit în Laertes din "Hamlet", rol despre care mulţi au spus lucruri la superlativ, crede despre Moţu că n-a avut puterea să fie bătrân. Este convins că Pittiş trăia acut groaza de bătrâneţe. "Viaţa nu-i mai oferea din punct de vedere fizic datele de care avea nevoie ca să fie omul tânăr şi permanent în mişcare, aşa cum a fost. Această groază de bătrâneţe a îmbrăcat la el forme paroxistice, şi ideea de a se vedea la 75 de ani în aceiaşi blugi şi cu acelaşi păr lung i se părea ridicolă." Cu toate că a fost excepţional în "Hamlet" şi în "Furtuna" şi alte piese, Tocilescu crede că punctul culminant al carierei interpretative l-a atins Florian Pittiş în "Cabala bigoţilor", unde avea rolul Regelui-Soare, şi unde "era mai original decât Ludovic însuşi". Pasiunea pentru muzică, dragostea de modernitate, dorinţa de a fi contemporani cu tot ce se întâmplă "pentru a nu fi comici în faţa tinerilor" sunt lucruri care i-au unit într-o amiciţie profundă pe cei doi oameni de teatru. Cortina s-a tras prea repede insă, iar "Toca" n-a mai avut timp să-i restituie Regelui-Soare casetele audio şi video împrumutate.”
„Pentru Teatrul "Bulandra" sau pentru directorul acestuia, prezenţa aureolată a lui Pittiş se confundă. Are aproape acelaşi înţeles. Regizorul era un adolescent când Florian Pittiş a venit în casa părinţilor săi şi, cunoscând pasiunea lui pentru muzică, i-a adus un disc original cu Jimmy Hendrix. "Am căzut de pe scaun... M-a uimit un cadou atât de frumos şi neaşteptat de la un om pe care îl vedeam prima dată în viaţă...", povesteşte Alexandru Darie. "Un lucru dureros pentru mine este că n-am apucat să îl văd revenit pe scena de la «Bulandra» în rolul lui Prospero, aşa cum plănuiam. Jucase un Ariel excepţional în «Furtuna» lui Shakespeare, iar acum voia să joace Prospero". Ştia de la Moţu că avea idei extraordinare pentru viitor: să transmită un spectacol în timp real, să aducă, prin tehnologie de ultimă oră, în faţa a zeci de mii de oameni, artişti din lumi diferite, cum ar fi Bob Dylan şi Sting, de exemplu. La el m-a impresionat mai ales bucuria aceasta de a trăi. Era o plăcere să te întâlneşti şi să vorbeşti cu el".
„Marcel Iureş a intrat în echipa de la "Bulandra" în 1980 şi îşi aminteşte că Florian Pittiş se purta cu multă bunătate cu toţi actorii proaspăt veniţi acolo. "Era bun, ne învelea pe toţi ca apa...". Marcel Iureş a povestit despre imensa putere a lui Moţu de a oferi prietenia sa. "Eram tot timpul la el acasă. Ne lua mereu să ascultăm concerte, albume de muzică rock, muzică excepţională. Avea un zâmbet pentru oricine. În seara dinaintea naşterii băiatului meu stăteam şi încercam să găsim un nume care să rimeze cu Iureş. Căutam un nume mic. Şi ne tot jucam cu diverse ritmuri, din o silabă nu era bine, din două mergea şi nu mergea. Pe urmă am găsit din patru. Şi i-am spus fiului meu vreo doi ani To-ti-tă-tă... La sugestia lui Moţu, care avea mult umor. L-am numit Alexandru, un nume din patru silabe...". Deşi diferiţi în jocul lor actoricesc, Iureş mărturiseşte cu admiraţie că Pittiş "este unul din actorii cu care aş fi vrut să fac la un moment dat schimb pe scenă".
„Actorul Ion Besoiu i-a fost partener de scenă şi director la "Bulandra", dar şi prieten. "A fost bun în rolul din «Lungul drum al zilei către noapte», în «Elisabeta I», dar era foarte bun şi când rostea un monolog pe scena Studio de la «Bulandra». Pentru el exersa o jumătate de oră în cabină înainte, cerea mult dramatism, fineţe şi exactitate de dicţie", işi aminteşte Ion Besoiu. L-a văzut de pe scenă în Laertes pentru că în aceeaşi piesă, "Hamlet", Ion Besoiu era Polonius. Mărturiseşte că uneori a avut de învăţat de la Florian, chiar dacă vârsta cerea să fie invers. I-a admirat întotdeauna eleganţa profesională, comportamentală, probitatea morală şi cultura excepţională, dar şi "îndrăzneala înaripată şi spiritul său de luptător pentru libertate". Besoiu regretă că nu au jucat împreună în nici un film. Îşi aminteşte că înainte de 1989, într-un turneu în Statele Unite, Pittiş i-a cerut să îl lase să meargă la un concert al celor de la Rolling Stones. A avut încredere în el şi nu l-a dezamăgit, întorcându-se alături de echipa de teatru plin de bucurie şi admiraţie faţă de celebrii solişti de muzică rock pe care putuse să-i vadă pe viu. Ion Besoiu mai povesteşte că Moţu avea un deosebit simţ al ritmurilor, şi pe scenă ştia să redea acest lucru fără să complexeze pe vreunul dintre colegii săi. "A luat lecţii de pantomimă cu Marcel Marceau la Paris şi s-a întors de acolo cu tot ce a învăţat, dornic să ne arate şi nouă. Era un bun dansator, era cu trei clase deasupra noastră, dar de o eleganţă profesională deosebită, nu ne făcea să ne simţim inferiori pentru aceasta."
În 1965, Florian Pittiş debutează în teatrul radiofonic, în serialul "Cosma", adaptat după romanul lui Panait Istrati, în regia lui Dan Puican. Regizorul dezvăluie despre acesta colaborare: "Îmi trebuia neapărat un băiat tânăr. La sugestia Elenei Negreanu, care lucra la radio, dar era şi profesoară la Institutul de Teatru, l-am luat pe Florian Pittiş. A fost o colaborare încântătoare, un serial de mare succes. Între timp, în 40 de ani, a făcut făcut multe emisii cu vocea lui inconfundabilă. Recita versuri foarte frumos. Am făcut şi multe emisiuni de divertisment cu Pittiş". Florian Pittiş a devenit prezentatorul Clubului Curioşilor în anul 1973, la 13 august, la Program 3. În timp, realizează "Pittiş Show", iar după 90, alături de Camelia Stănescu realizează "Declaraţie de iubire" la Radio România Cultural. Între 1998 şi 2004 a fost directorul Radio 3, România Tineret.
Vocea lui Florian Pittiş a devenit emblematică pentru "Teleenciclopedia", una dintre cele mai longevive emisiuni din România, Teleenciclopedia, a avut prima emisie pe 21 mai 1965. Teleenciclopedia şi-a păstrat până în 2007 formatul şi rolul, prezentând documentare cu subiecte diverse: natură, tehnologie, sănătate, istorie.
Dan Puican spune că totdeauna se emoţiona când auzea vocea lui la emisiunea de televiziune "Teleenciclopedia"; "Avea o ironie în glas exact când trebuia, fapt pentru care eu l-am luat în foarte multe emisii de divertisment la radio, ştia să pună punctul, ştia să scoată în evidenţă ceea ce criticam". Deşi l-a distribuit în multe roluri de divertisment, regizorul crede că lui Pittiş i se potriveau rolurile dramatice, pentru felul în care rostea cuvintele, pentru figura de intelectual şi pentru modul în care ştia să privească.
Ultimele două texte înregistrate de Moţu pentru Teleenciclopedia au fost "Titanicul" şi "Lumea într-o picătură de apă".
Florian Pittiş a colaborat cu mulţi oameni de radio, printre care se afla şi Camelia Stănescu. O dată pe săptămână se întâlneau în faţa microfonului. Versiunea lui Pittiş la emisiunea „Clubul Curioşilor” a însemnat descoperirea unui stil de radio şi emisiunea, dintr-una banală, a devenit captivantă, seducătoare. "La radio trebuie să vorbeşti precum respiri", îi spunea Moţu Cameliei; "Totul trebuie să fie natural. VIAŢĂ, Camelia, VIAŢĂ!". Personalitatea lui complexă, farmecul, spontaneitatea, arta dialogului - "pe care o cunoştea ca nimeni altul" - dar şi inegalabila lui rostire - "Moţu are voce de violoncel", spunea Gelu Colceag - au făcut ca emisiunea să devină una dintre cele mai ascultate. Avea 4 milioane de ascultători, "record absolut, care i se datora în bună măsură".
Camelia Stănescu îşi aduce aminte: "Rolurile pe care le-a interpretat au fost nenumărate, dar cel mai important era însă rolul Florian Pittiş. Generos, inteligent, cu simţul umorului, cultivat, dorea ca această emisiune să fie cu amprentă, cu ambianţă sonoră specifică.
Şi nici nu se putea să fie altfel când era ilustrată de prieteni de-ai lui, ca Mircea Florian, Sorin Chifiriuc şi alţii". Rubricile lui muzicale se numeau "Disco - enciclopedie" şi erau o istorie vie, bine documentată a muzicii rock, a muzicii pop şi folk, a hard rock-ului "pe care l-a ascultat la intensitate maximă de vibrau pereţii cabinei de emisie". În 1996, după ce emisiunea "Clubul Curioşilor" s-a desfiinţat, Camelia Stănescu a început să adune cu perseverenţă de "arhivar" interviuri cu Florian Pittiş. Versuri interpretate magistral, roluri de-o diversitate impresionantă. "O ascultătoare mi-a definit, odată, importanţa emisiunii pentru ascultători: «Ne păstrează viu optimismul».
După 1990, cei doi au lucrat împreună la emisiunea "Declaraţii de iubire", de la România Cultural.
La jumătatea anilor 70, un trio format din Anda Călugăreanu, Florian Pittiş şi Dan Tufaru anima serile monotone ale românilor. Erau tineri, erau frumoşi, iar sub bagheta unui alt mare dispărut, Alexandru Bocăneţ, au fost realizate momente de aur în istoria televiziunii. "Îmi aduc aminte că lucrau, că repetau în special noaptea, pentru că numai atunci aveau parte de liniştea care să le permită să se concentreze asupra fiecărui detaliu. De multe ori mă duceam să-i văd", spune Sanda Ţăranu. Era atrasă de celebrul trio datorită entuziasmului debordant cu care lucrau la fiecare scenă: "Parcă nu oboseau niciodată!".
În filme a avut roluri sporadice, după cum au spus criticii de film, dar au fost roluri importante şi imposibil de uitat, în compania celor mai cunoscuţi actori români ai momentului. "Gioconda fără surâs" este filmul în care a debutat în 1967 actorul Florian Pittiş. "Era încă student, cred că în ultimul an de facultate. L-am ales pe el pentru rol pentru că avea reputaţie printre tineri, că era un om special." Malvina Urşianu işi aminteşte că toată echipa îl iubea foarte mult: "Florian era un băiat adorabil, arăta superb, iar noi îl tratam ca pe un copil-star. Chiar avea un fotoliu pe care scria chiar aşa: «Star». Eram geloasă pe mama care are un astfel de copil", spune regizorul filmului "Gioconda fără surâs", doamna Malvina Urşianu. Florian Pittiş a interpretat rolul unui fost elev al profesoarei jucate de Silvia Popovici, "o tipă severă, care nu-şi permitea să apară în public", spune doamna Urşianu. "Într-o seară, totuşi, ea este dusă într-un local, iar acolo, la o masă, sunt foştii ei elevi. Florian Pittiş este unul dintre ei, se ridică, o invită la dans şi o învaţă să danseze. Este singura scenă în care apare Florian, dar este una memorabilă şi esenţială pentru film.” Rolurile din filme au fost puţine, dar bune. Era imposibil să nu se facă remarcat.
În afară de filmul de debut, din 1967, au urmat:
* "Frumoasele vacante" (1968);
* "Adio, dragă Nela" (1972, regia: Cornel Todea);
* "Veronica se întoarce" (1973, regia: Elisabeta Bostan);
* "Serenada pentru etajul XII" (1976);
* "Mama" (1977).
* "Ultima noapte de dragoste" (1979)
* "Înnebunesc şi-mi pare rău" (1992, regia: Ion Gostin);
* "Maşini" (Regele, versiunea în limba română) (2006).
Cornel Todea, regizor al filmului "Adio, dragă Nela", prieten bun cu Moţu, şi-l aminteşte ca pe "un rebel pentru cauza poeziei vieţii. Un rebel care a iubit viaţa prin ce a gândit, prin ce a făptuit, prin ce a dăruit... O energie contagioasă, pe care o risipea fără grija de a păstra rezerve pentru ziua de mâine, o bucurie de a trăi pentru bucuria celorlalţi. Aşa l-am cunoscut, în 1969, când a acceptat propunerea făcută de mine în calitate de regizor, ca, asociat cu Monica Ghiuţă, să pornim împreună la realizarea unuia dintre primele tele-play-uri ale televiziunii naţionale. Spectacolul-film tv, pornit de la piesa cu acelaşi nume a Ecaterinei Oproiu, se chema "Nu sunt Turnul Eiffel". O aventură pe gustul lui. Porneam cu exuberantă inconştienţă să fabricăm un produs care avea, graţie, prin excelenţă, atmosferei pe care Moţu Pittiş o crea în timpul lucrului, să câştige o bătălie cu produse ale unor televiziuni de renume".
Gelu Colgeac a jucat, prin 1980, în piesa regizată de Moţu „Cum se numeau cei patru Beatleşi”, de Stephan Policoff, cu Mariana Mihuţ, Micaela Caracaş Caramitru şi Moţu în rol de DJ. “O piesă foarte frumoasă, unde DJ-ul era personaj principal. Moţu ne umplea sufletul, pentru că ne punea numai muzică bună, lucru care pe vremea aceea era o raritate - ştim cu toţii că ascultam pe furiş, pe la Europa Liberă, Beatles, Rolling Stones… Puţini ştiu că Moţu a făcut şcoală de regie - am terminat-o împreună prin 1985, el predând şi un timp la UNATC, fostul ATF". (Gelu Colgeac JN).
Daniela Nane a jucat în regia lui Moţu, în piesa „Black and White”, împreună cu Ştefan Bănică Jr, Manuela Ciucur şi Mihai Constantin. A fost ultimul spectacol pe care l-a regizat Florian Pittiş, la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra. Actriţa Daniela Nane a spus despre regizorul ei plecat dintre cei vii: "Ţin minte că, atunci când repetam, ii plăceau toate rolurile, ar fi putut să joace toate cele patru personaje. Işi dorea să revină la Bulandra, ar fi vrut să reluăm acest spectacol care chiar a fost un succes. A fost o vară neagră pentru Teatrul Bulandra. Adi Pintea şi Moţu Pittiş, o dublă pierdere, ne-au lăsat un gol imens în suflet. Moţu era un talent inestimabil, un om inteligent şi delicat, cu un caracter puternic". Pentru Daniela Nane, colaborarea cu Moţu a însemnat o şansă uriaşă, pe care n-o va uita: "Îi mulţumesc, nu doar pentru încrederea pe care mi-a acordat-o dându-mi şansa să joc în spectacolul său, ci, mai ales, pentru onoarea de a cunoaşte o personalitate care m-a inspirat".
Florian Pittiş considera ca primul mare succes, “unul adevărat”, s-a petrecut în muzică, pe când era la grădiniţă: “La o serbare de la grădiniţa în limba română - că am făcut şi una la "Maison des Français" - am cântat "Pe Mureş şi pe Târnave"... Eram îmbrăcat în costum popular, bineînţeles. Pasiunea mea pentru muzică s-a manifestat de timpuriu. Mai târziu, m-a cuprins "patima" rock-ului. Mergeam la restaurantul "Ceahlăul", care se afla în colţul străzii noastre şi unde era o formaţie extraordinară, care cânta "Rock Around the Clock", al lui Bill Haley, la acordeon, ţambal şi la nai. Era în 1956. Asta era o nebunie cu atât mai mare cu cât, la radio, nici pomeneală de rock-uri! A urmat altă nebunie: filmul. Am făcut o pasiune pentru "Serenada străzii", cu Vico Torriani, şi "Vagabondul", cu Raj Kapoor - pe care le-am văzut de cate 21 de ori! Primele discuri cumpărate au fost "Avaramu! Aaaa-a! Avaramuuu!" şi "Arrivederci Roma".
Pasionat de rock, Pittiş a popularizat acest gen muzical prin emisiuni radiofonice, audiţii şi cronici în mai multe publicaţii. Purta păr lung din 1971 şi a declarat întotdeauna că nu are de gând să renunţe la el.
Primele spectacole de muzică şi poezie le-a susţinut în anii ‘70, la Teatrul Bulandra, alături de actorul Ion Caramitru şi de formaţia Sfinx. După ce au fost interzise, a început, în septembrie 1981, seria „Poezia muzicii tinere”, spectacol în care prezenta marile succese ale trupei Beatles din anii ‘62-’66, prelungite seara cu recitări de poezii şi cu multă muzică. După ce şi acestea au fost interzise, a urmat „Cântec despre mine însumi”, tot la Bulandra.
Dacă "muzica tânără" a fost promovată de cineva în sensul calităţii adevărate, ea a fost promovată doar de Pittiş, la spectacolul de la Teatrul «Bulandra», spunea Paul Grigoriu.
În anii 70, Florian Pittiş înregistrează patru piese alături de Nicu Alifantis.
Moţu a fost membru fondator al Cenaclului Flacăra. A avut recital chiar la primul spectacol. Anunţul a apărut în Almanahul Flacăra din septembrie 1973. "Luni, 17 septembrie, orele 19:30, în sala Casei de Cultură a sectorului 1, din strada Slătineanu nr. 16, are loc şedinţa inaugurală a Cenaclului de poezie plastică şi muzică Flacăra. (...) Membrii fondatori ai cenaclului sunt: Ioan Alexandru, Al. Îndrituia, George Apostu, Eugen Barbu, Radu Beligan, Mihai Beniuc, Magda Bordeianu, Augustin Buzura, Nina Cassian, Ion Caramitru, Marcel Chirnoagă, Şerban Cioculescu, Ilie Constantin, Dinu Cocea, Radu Cosaşu, Tamara Creţulescu, Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Dragoş, Tudor Gheorghe, Mircea Radu Iacoban, Ion Marinescu, Teodor Mazilu, Aurel Dragoş Munteanu, Virgil Ogaşanu, Octavian Paler, Amza Pellea, Irina Petrescu, Florian Pittiş, D.R. Popescu, Cornel Regman, Dinu Săraru, Ion Sălişteanu, Eugen Simion, Marin Sorescu, G. Stănescu, Corneliu Ştefanache, ConstantinVişan. (...)".
Pe atunci, Moţu era actor la Teatrul Bulandra, unde comuniştii interziseseră o serie de reprezentaţii care îndrăzneau prea mult pentru acele vremuri. Debutul la Flacăra şi l-a făcut cu "Problema spinoasă a nopţilor", a lui Geo Dumitrescu. De altfel, fotografia care apare pe volumele poetului este surprinsă la spectacolul de debut al Cenaclului Flacăra, în timpul recitalului susţinut de Pittiş. Dintre toate spectacolele, unul i se lipise în mod special de inimă. Sala Polivalentă din Bucureşti era plină. Afară era o altă mare de oameni care-i aştepta pe cei de la Cenaclu. Când nu cânta pe scenă, Pittiş ieşea să le cânte şi celor care rămăseseră pe afară. Şi i-a fost drag când, la 4 dimineaţa, într-o mare de oameni şi o linişte mormântală, l-a auzit pe Eminescu prin vocea lui Ovidiu Iuliu Moldovan.
Fenomenul „Cenaclul Flacăra” a luat amploare în toată ţara. Moţu se bucura că prin Cenaclul Flacăra a ajuns să cunoască ţara, să vadă Sarmizegetusa, mănăstirile Moldovei şi mormântul lui Blaga de la Lancrăm. Îşi amintea cu drag până şi de "râmele" - autobuze cu burduf la mijloc, cu care se trezeau uneori artiştii că trebuie să plece în turneu. Mai ştia Pittiş până şi numărul exact de oameni care intrau în "râmă" - 133, plus unul pe locul taxatoarei. Se bucura mai ales când ajungeau în localităţi mici. Pentru că din librăriile orăşelelor sau de prin colţuri de magazine săteşti cumpăra cărţi imposibil de găsit la Bucureşti. Erau cărţi scoase din circulaţie, pentru că autorii lor plecaseră în străinătate, cărţi interzise, pe care librarii le uitaseră într-un colţ prăfuit.
Pasărea Colibri. Numele, după cum povesteşte chiar Mircea Baniciu, a venit mai mult din glumă, mai puţin din serios. În 1992, în preajma Sărbătorilor de iarnă, Florian Pittiş, Mircea Vintilă şi Mircea Baniciu au susţinut un spectacol, eveniment ce le-a schimbat, pentru un deceniu aproape, atât viaţa lor, dar şi pe cea a folkului românesc. "Eram într-un spectacol. Începuserăm să mergem împreună în spectacole, dar formula nu era certă, cântam mai mulţi pe scenă. La un moment dat, eram pe scenă, fiind foarte frig în sală. Erau şi Mircea Vintilă şi Moţu Pittiş. După ce s-a terminat spectacolul, cu un succes neaşteptat, Moţu s-a dus la microfon şi a spus: Aceasta a fost Pasărea Colibri. Atunci au început să vină scrisori la radio, să întrebe lumea. Au început să ne întrebe fanii unde şi când va mai cânta Pasărea Colibri”; „El spunea întotdeauna că «Aşa a dat Domnul» de s-a înfiinţat Pasărea Colibri, dar mai era ceva. Eu eram atunci în Phoenix, dar nu eram în cea mai bună relaţie cu Nicu Covaci. El concerta atunci la Sala Palatului cu un alt solist vocal şi atunci Moţu a zis: «Domne, l-am degradat pe Baniciu de la pasărea cea mai mare, la cea mai mică»."
La un moment dat, Phoenix l-a invitat pe Moţu la Constanţa, la unul dintre primele concerte cu Cantafabule. Un alt moment minunat de care îşi aduce aminte Mircea Baniciu: "Era într-o ie şi cu pantaloni negri, era de o lumină extraordinară, şi învăţase textul doar cu câteva minute înainte să urce pe scenă, mi s-a părut fabulos. A recitat nu ştiu câte pagini fără nici o problemă. Apoi ne-am revăzut cu diverse ocazii. Ne-am revăzut în studio la imprimările unui album realizat şi cu Mircea Vintilă, se numea «Nu trântiţi uşa», în care jumătate era Florian Pittiş, jumătate Mircea Vintilă, iar eu şi cu Vladi Cnejevici am orchestrat acest album. Atunci ne-am împrietenit. Era o perioadă extraordinară, perioada de după 90, perioada în care toţi încercam să facem câte ceva pentru că se făcuse loc".
Amândoi au fost colegi în Pasărea Colibri: Ciocu, Mircea Vintilă şi Moţu, Florian Pittiş. "Pe Moţu l-am cunoscut în 1973 la Liceul Şincai. Acolo era o seară a Cenaclului Flacăra. El a venit împreună cu Anda Călugăreanu şi cu Dan Tufaru. Atunci l-am cunoscut şi am fost pe scenă 34 de ani. Dacă ar fi să-l caracterizez, aş spune că a fost un om formidabil şi un artist excepţional, un prieten cum rar se poate întâlni. Sunt momente impresionante, multe cântece au fost scrise cu el, în bucătăria lui. Moţu Pittiş avea mereu uşa deschisă la apartament şi nouă ne făcea o plăcere teribilă să mergem, când erau Floriile şi de ziua lui. Stăteam în bucătărie cu Cristi Minculescu, Gil Dobrică, Paul Grigoriu. Bucătăria era cel mai râvnit loc atunci când noi veneam la el. Tot atunci au fost scrise multe texte pentru cântecele mele, «Adio, deci, pe curând», «Epilog»". (Mircea Vintilă)
Muzică:
* Cântece de bivuac (1999);
* Ciripituri (1998);
* În căutarea cuibului pierdut (1996);
* Nu trântiţi uşa (Mircea Vintilă şi Florian Pittiş) (1992).
Club A. Generaţii întregi de tineri au trecut pragul acestui club. În acest club, fondat de Mac Popescu, Florian Pittiş a cântat câtorva generaţii de tineri, oameni cu sufletele mereu tinere, ca el. "L-am cunoscut pe Florian Pittiş în perioada anilor 68-69, perioada în care s-a deschis Club A. A fost o perioadă de efervescenţă a tineretului din Capitală, a studenţilor."(Mac Popescu)
De primii paşi în Club A, Moţu îşi amintea emoţionat: "Era pe atunci un club închis, unde nu intra Miliţia. Să fii acceptat să intri ca spectator ţi se punea nodul în gât, dar să mai vii să şi cânţi acolo!". În anul 1974 l-au primit "să spună câte ceva pe scenă".
"Ceea ce se întâmpla în club era într-un fel şi latura frumoasă a snobismului. Folkul devenise un fel de domeniu aristocratic. Se formase o familie a folkiştilor, atât creatori, cât şi cei care se bucurau - spectatorii. Se invitau între ei la petreceri, discutau ore în şir după concerte"; "În anii aceia, de zona asta s-au ocupat nu mercenari, nu repetenţii clasei, ci premianţii clasei. Oameni care au terminat nişte facultăţi şi nu şi-au făcut meseria, ci au preferat să supravieţuiască, cu puţinii bani câştigaţi atunci, din creaţiile lor artistice. Au simţit nevoia să se exprime" (Moţu 2005)
În 1975, Moţu îndrăznise să citească, fără nici o interpretare, la aniversarea Clubului A, Declaraţia universală a drepturilor omului. Pentru "nesăbuinţă", Florian Pittiş a fost interzis în toate cluburile studenţeşti.
Vocea lui Pittiş, la finalul unui interviu, din aprilie 2005: "N-am chef să spun nici în glumă că începutul s-a sfârşit" – a vorbit despre muzica tânără, despre năvălnicia, dragostea şi îndrăznelile începuturilor.
A continuat să cânte pe scenă alături de Ducu Bertzi şi Marius Baţu până la Festivalului Medieval de la Mediaş, din 14 iulie 2007. Cu Ducu a cântat din anul 2001, atunci când s-a despărţit de formaţia Pasărea Colibri.
Bob Dylan şi John Lennon au fost două nume din lumea muzicală străină pe care le-a a adus mereu alături de el, atât pe scenă, cât şi în viata de zi cu zi; a tradus în limba română multe din cântecele lui Dylan, pentru Lennon a lansat, alături de Mircea Vintilă, „Cântec pentru John Lennon”. „Eu ştiu doar atât, că fac parte din partidul John Lennon - Bob Dylan” (Moţu).
Pe un alt plan, cel sentimental, pe 12 martie 1999 s-a căsătorit cu Niculina Anda, educatoare, născută ca şi el în zodia balanţei. Relaţia lor se menţine sub semnul discreţiei în presă, aşa încât nu aş îndrăzni să nu menţin aceasta discreţie şi acum, frumuseţea celor doi fiind atât de copleşitoare, încât doar amintind-o este de ajuns „-Ce să-ţi spun: O iubesc! O cheamă Niculina... dar eu îi zic Anda. Şi e educatoare la o grădiniţă.”(Moţu).
Moţu a fost un suporter înfocat al Clubului Rapid şi Preşedintele Senatului Clubului Aristocratic Rapid. Era un adept al Rapidului din anii ’60, cu celebra echipă care a câştigat campionatul în 1967.
Florian Pittiş a făcut parte din francmasonerie şi funcţia cea mai înaltă pe care a deţinut-o a fost, din 2004, aceea de Mare purtător de cuvânt al Marii Loji Naţionale din România.
Cu modestia caracteristică, Florian Pittiş spunea într-un interviu acordat Suplimentului de Cultură din 2007: „ Eu nu m-am considerat niciodată muzician sau cântăreţ. Am dorit să informez oamenii din jurul meu. Am reuşit să strâng în casă o adevărată avere: discuri, casete-video, casete-audio, ulterior şi CD-uri. Nu le-am strâns numai eu, au contribuit la această avere şi buni prieteni, precum Anda Călugăreanu sau Petre Lupu... Am o colecţie întreagă, pe care mi-am dorit întotdeauna să o pun la îndemâna tuturor. Am înregistrat oricui îmi cerea, gratis. N-a fost vorba despre o afacere sau o negustorie, nici nu le-am făcut decât la cerere individuală. Şi în general erau discuri ciudate, nu cele care se găseau pe piaţă. Acesta e motivul pentru care am şi făcut acel celebru spectacol Poezia muzicii tinere. Pentru că în acea perioadă nu exista o asemenea colecţie, foarte necesară în opinia mea, nici la Biblioteca Academiei, nici la Biblioteca Universitară, nici la Biblioteca Centrală de Stat. Undeva trebuia însă să existe. Probabil, aşa cum alţii îşi fac o colecţie de tablouri personale şi o pun la dispoziţia întregului public, aşa şi eu am adunat atâtea informaţii şi mi s-a părut ridicol să le ţin doar pentru mine sau să le împărtăşesc numai la o halbă de bere ori o cafea... Sau cum am tradus Dylan.”
Moţu a crezut în adevăratul tineret din zilele noastre, în copiii care nu sunt dispuşi să ia totul de-a gata, care nu cred tot ce li se spune la şcoală sau acasă, care învaţă pentru că trebuie să înveţe. Din fericire, spunea Moţu, există şi azi, ca şi în vremea tinereţii sale, o anumită cultură "underground", pe care tinerii şi-o fac singuri, în recreaţie. „Când eram noi în şcoală, de exemplu, am citit Blaga numai pentru că era interzis. Dar, desigur, şi datorită părinţilor mei (Dumnezeu să-i odihnească), citeam "Gazeta literară" şi "Contemporanul". În acelaşi timp, ascultam Elvis Presley, jucam fotbal şi ma înnebuneam după "Rock around the clock". Citeam "Miroir Sprint" - pentru că era capitalist, era din Franţa şi pentru că eram mort după ciclism... Doar "Miroir Sprint" venea în anii 50... Asemenea tineri există şi azi în ţara noastră! Foarte mulţi! Setoşi de cultură, setoşi să afle tot soiul de lucruri! Aşa încât eu îmi propun să le ofer tinerilor români cultura în recreaţie”.
Din dorinţa de a fi în pas cu noua generaţie, Moţu se orientează spre un domeniu accesibil tuturor, un spaţiu ales de tineri – Internetul.
Florian Pittiş, cel care spunea despre sine „Nu îndrăznesc să mă numesc hippie, dar mi-am dorit toată viaţa să fiu un hippie”, aşază la temelia net-radioului pe care îl construieşte şi conduce ideile flower power de care a fost îndrăgostit aproape întreaga viaţă, purtându-le nestingherit din FM, în cyberspace, şi, în acelaşi timp, dăruindu-le constant şi fără epuizare, oamenilor care au ajuns în preajma sa.
Documentare: Cristina STOIAN
Toate câmpurile sunt obligatorii.
